Unii istorici unguri afirmă că această aşezare fusese dintru început locuită de maghiari colonzaţi pe locul "Grindul boilor", pe care apoi stăpînirea vremii îi strămutase în alte regiuni mai prielnice traiului şi înjghebării unei gospodării prospere.Ori ciobanilor "mioritici", care coborîseră încă mai demult pe aceste ţinuturi mlăştinioase, le erau propice păşunatului turmelor, înjghebînd în aceea împărăţie a "rîturilor", aşezări cu locuinţe numerite "zumuniţe" construite din nuiele şi trestiş, oblojite cu mîlul cleios şi acoperite cu stuf de baltă.Astfel, turmele de oi şi cirezile de vite hălăduiau tot timpul "grindul cailor" şi "grindul boilor" - numiri păstrate şi azi pentru unele părţi ale hotarului. Împărăţi acestor oieri şi păstori de vite se extindea pe tot cuprinsul dintre aşezările de azi Krlsdorf (Banatski Karlovac), alibunar şi Ilangea. Doar iarna se retrăgeau la sălaşurile Sîn_Mihailului unde aveau şi "zumuniţele".
În perioada aceea, traiul locuitorilor era redus la mămăligă, mălai şi "chiseliţă"(borş), iar îmbrăcămintea le era cojoacele şi cioarecii de lînă, pecînd copii pînă la 17 ani, indifirent de sex, aveau una şi aceeaşi îmbrăcăminte: cămaşi de fuior, albe, pînă la glezne.Dormeau mai mult în "ţîncălăie", un fel de baldachine care atîrnau acoperind aşternul, spre a-i feri de roiurile de ţinţari care populau acele cuprinsuri "rîtoasă".
Trăind în mare sărăcie, cruţarea a devenit una din părţile frumoase ale individualităţii locuitorilor.Dealtcum situaţia de a-şi cîştiga din greu traiul vieţii, le-a oşelit resistenţa biologică, făcîndu-i harnici şi cu spirit de regăsire. Lărgindu-se la 1912 canalul Maria Terezia, hărnicia acestor locuitori a fost răsplătită cu roduri bogate, încît în mai puţin de o jumătate de veeac această aşezare rurală este azi una din cele mai prospere.Întărprinzători, cîndva au colindat satele din jur argăţind, ca mai tîrziu să cumpere loturi de pămînt arabile în toate hotarele învecinate lor.
Iată pentru ce referindu-ne la împrejuraările extrem de grele pentru traiul omului, putem aplica şi elementului românesc din Sîn-Mihai, că este o "enigmă şi un miracol" al istoriei, dovedind vitalitatea neamului.
În baza datelor istorice, numirea aşezării a avut mai multe variante. La 1404 este înregistrată sub Zen. Mihal, apoi St.Mişcol,Sent Mihal, Szent Mihaly, Vegszent Mihaly, Sveti Mihajlo, iar după al doilea război mondial, numirea oficială este Lokve (băltoacă).
La anul 1723, pe harta lui Mercy, este nelocuit. Ceeace se pune în legătură cu luptele crîncene şi cu retragerile populaţiei din calea puhoiului năvălitorilor Turci. Cînd împărăţia austriacă îşi crează cordonul d apărare a graniţelor înfiinţînd confini militare din populaţia satelor grănicereşti, Sîn-Mihaiul este aşezare puternică fiind încorporat la 1768 confiniului militar austriac: Regimentul iliro-bănăţean nr.14, compania 8, cu sediul în Alibunar, la care rămîne ataşat pînă la desfinţarea acestuia.
Abia după această dată, aşezarea este ajutată de stăpînirea austriacă, drept recompensă pentru poziţia ce o are în sistemul militar de graniţă.
Dealtfel încă de prin 1740 pînă ăn 1768,vechilor locuitori, oieri "mioritici", li s-au adăugat o seamă de familii pripăşite şi ăn Sîn-Mihai, romîni olteni din Polovragi, apoi ardeleni din Bungardul Sibiului, precum şi bănăţeni din Gătaia, Cebza, Soşdea, Jebel, schimbîndu-şi numele originar de Manolecu, Chivulescu după ubicaţiune, în Olteanu, Ardleanu, Gătăianţu, Cebzanu, Soşdeanu. Între acestea sunt şi puţine familii de origine maghiară:Racczy în Răcuţi, Gulyas în Golaş, Szekely în Săcuiu, Veres în Vereşiu, pecînd unele familii şi-au schimbat pronumele după capul familiilor colonizate: Iorga după Iorgu, Bogdan după Bogdan, Martinescu după Martin şi altele.
După înfiinţarea Confiniului militar, fiind Sîn Mihaiul deplin organizat administrativ, avînd sprejunul moral al stăpînirii austrice, viaţa aşezării primeşte altă pulsaţie.
În această împărăţiea mlaştinelor vor fi existat anterior bisericuţe, despre existenţa cărora doar cronica orală, foarte ştearsă, pătrează diverse versiuni. Data zidirii actualei biserici nu este cunoscută. După datele provenite din surse străine, mai mult maghiare - biserica s-a zidit în 1814, iar după tradiţia orală, care este mai verosimilă - încă înainte de 1810 a fost zidită sub comanda autărităţilor militare. Zidită pe un loc viran unde fusese o băltoacă mare, cu trestie, locuitorii au cărat de salahor pămînt pentru ridicarea nivelului, iar biserica zidită din cărămidă arsă, din cauza apelor - pusă la dispoziţie de autorităţile militare, supraveghiind şi zidirea, Grosimea zidurilor este de doi metri, lungimea de 30 metri, lăţimea de 10 metri. Desfiinţindu-se Confiniul militar, nemai avînd bani, turnul bisericii a rămas neisprăvit pînă în ziua de azi, acoperindu-se cu şindrilă.
Iconostasul este pictat de pictorul academic Z.I.Petrovici din Zemlin la 1857, iar sfinţirea biserici s-a săvîrşit prin episcopul sîrb Petru Ioanovici de Vidac la 1814.
Diferite răsmiriţe de pe timpul stăpînirii turceşti şi austriece, îndeosebi răscoala din 1848, a căuzat multe ravagii satului, arzînd zile întregi.
Între anii 1895 şi 1897 fiind inundaţii mari peste tot hotarul, din cauza sărăciei negre, vreo 100 familii vînzînd tot bunul pe doi cai şi o trăsură, au luat drumul pribegiei spre România, căci ajunseră să fie hrăniţi din caznele militare aduse în sat cu scopul de a mai îmblînzi foamea care a decimat populaţia. Unii ajunseră pînă la Craiova, chiar şi la Constanţa, însă sprijinul promis întîrziind, s-au întors la vatrele lor.
Lista preoţilor este lungă, căci s-au perindat mulţi, din cauza lipsurilor care s-au abătut şi asupra lor. Ultimii doi, Corneliu Cure şi Lazăr Cîrdu - la ora actuală penzionări, căci există două parohii - fiind legaţi locului de interese familiare au păstorit aproape jumătate de veac, consolidînd parohia sub toate aspectele.
Azi "satul pleş", lipsit sîndva de arbori, şi pomi, este una din aşezările româneşti care ne fac cinste. Hărnicia proverbială a locuitorilor şi spiritul interprinzător, a schimbat înfăţişarea satului cu cele mai frumoase case, căci odraslele acestei aşezări pur româneşti, împînzesc tot sudul Banatului muncind, consideraţi fiind de cei mai buni maestri zidari. La fel gospodăriile sunt aprovizionate cu tot felul de maşinerii, tractoare şi alte unelte folosite la cultivarea raţională a pămîntelor din cale afară de fertile.
Dealtfel sunt tradiţionalişti la toate şi credincioşi buni, cu un spirit al "clăcii" foarte desolvat, dovedit mai nou prin zidirea unei case parohiale care numai cinste le face, aşteptînd pe nou preot - în persoana dinstinsului teolog absolvent Ionel Mojic.
(Prelucrată după monografia prescurtată a Sîn-Mihaiului, scrisă de părintele pensionar Corneliu Cure)
A.U.
Calendar bisericesc - 1969.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu